La periferie. Sau Romania ca o placinta cu mere

Ma bantuie de multa vreme gandul ca toate tarele Romaniei se trag din faptul ca mai mereu am fost la periferie.


 

Stim cu totii ce inseamna in termeni colocviali periferia. E marginea, provincia, mahalaua departata de centru, locul unde barfa, statul degeaba la poarta si sarbele dansate in strada sunt ceva comun.

 

Asa am fost mereu. In Imperiul Roman am fost la periferia acestuia. A venit crestinismul si am fost deopotriva la periferia ortdoxismului dar si la periferia catolicismului. In vremea Imperiului Otoman am fost la periferia lumii otomane, o periferie dependenta si influentata de obiceiurile de la Stambul, dar care niciodata nu a atins gloria centrului imperial. Am fost la periferia lumii tariste, fiind cel mai vestic aliat al Rusiei imperiale in cateva ocazii.

 

In timpul Primului Razboi Mondial am fost la periferia Antantei si in mod, as putea spune, chiar ironic, la periferia Puterilor Centrale. Am fost ulterior la periferia miscarilor fasciste ce au tulburat Europa interbelica (miscarea noastra legionara fiind cea mai estica manifestare fascista), la periferia Axei in cel de-al doilea razboi mondial, la periferia blocului comunist (aici nu atat geografic cat mai mult prin aplecarea catre un regim comunist original – sa ne aducem aminte de teoria statelor nealiniate, de relatia cu tarile arabe, de relatia privilegiata cu China, Coreea de Nord sau Iranul – un comunism la fel de aprig pentru propriul popor, dar foarte strain de Moscova).

 

Iata-ne acum, la periferia NATO si la periferia Uniunii Europene.

 

Viata asta la periferie cred ca ne-a modelat destinul. Periferia, mahalaua marginasa, sunt locurile unde se impletesc deopotriva barbutul si alba neagra cu misticismul religios. Aici la vesnica margine a unei lumi, carcoteala, barfa si zvonul sunt modelatoare de atitudini si inlocuiesc de multe ori cunoasterea formala.

 

Periferia este locul in care fiecare cetatean are propria-i mandrie de orasean nestirbita deloc nici chiar in momentele petrecute la closetul din fundul curtii.

 

E o lume care traieste din dramoleta in dramoleta, inapta de proiecte mari si planuri pe termen lung dar in care punerea la cale a unei farse, organizarea unei nunti sau a unui botez, ori alegerile pentru primarul mahalalei tin locul gandirii strategice.

 

Periferia este locul unde iti iei hainele bune din camera de la strada cand vin domnii de la oras (sau de la Bruxelles) dar in care ii tratezi cu dispret pe cei de la tara (iar pentru exemplificare as face trimitere la mentalul colectiv, la modul in care ne raportam la fratii nostri de peste Prut sau la vecinii nostri bulgari).

 

E o lume intre doua lumi. O lume care desi este in centrul Europei pe axa est-vest (distanta de la tarmul Atlanticului la Muntii Ural fiind aproximativ egala) este la fel de departe de Paris ori Berlin ca si de Moscova din toate punctele de vedere.

 

Recunosc ca desi ma chinuia demult imaginea aceasta a destinului la periferie ideea mi-a devenit clara citind admirabila descriere a placintei bucurestene cu mere a regretatului Radu Anton Roman. O redau intocmai pentru cei ce nu au parcurs-o: ,,Placinta mahalalei bucurestene de altadata-meseriasi, coafeze, studenti saraci, fete de maritat fara zestre, carutasi, ospatarite, cate-un profesoras sau un „catindat” pe la primarie, casnice, samsari de chitimii, hartogari, casierite, negustori marunti, infirmiere, suti cu staif, cheferisti. O multime intre doua lumi, nici tu tiganime soioasa, dar nici high life cu banet la banca si vacante la Paris. Jinduiau ingrozitor, cat tineau ziua si viata, privind pozele din „Realitatea ilustrata” si palariile albe ale Gretei Garbo de la gradina de vara „Colorado”. Ca niste erzatz-uri, cantau si traiau sordide romante de amor. Printre glastrele cu flori de muscata si printre perdelele cuviincioase de zorele se teseau, in lipsa de orice altceva mai bun, dezvirginari mizerabile (urmate violent, dar previzibil de nunti si nasteri), adultere vulgare si mediocre, iubiri ratacite. Duminica, tot familionul se ducea sa se uite la lumea de pe Calea Victoriei, ca la cinema, apoi se-ntorcea la masa de pranz, la o placinta calda cu mere, barfind ce vazusera „in centru” si citisera prin reviste, balacarindu-si visurile inaccesibile. Imbatraneau, se-ngrasau, visele se resemnau, se uscau, le ramanea placinta, parfumata, frageda, devotata ca o imortela”.

 

Asa e Romania, la periferie, visand mereu sa fie in centru, ruda saraca a politicii europene sau internationale, careia i se permite sa stea la masa dar care nu mananca ce pofteste ci ce comanda altii.

 

La periferie, exact ca in textul minunat al lui Radu Anton Roman, ne traim visurile inaccesibile despre o tara ca afara in timp ce sperantele noastre despre autostrazi se resemneaza si se usuca.

 

Ne ramane placinta cu mere, buna, aburinda, gustoasa. Oare nu ar trebui sa incetam sa visam la Greta Garbo, la Paris, la Bruxelles sau la Moscova ori Beijing si sa realizam ca pentru noi centrul este aici? Mahalaua e chiar faina daca o maturam, o varuim, ii pietruim drumurile si punem muscate la ferestre.

Scris de: av. Vladimir CIOLACU
sursa: luju.ro
twitter sharing button
linkedin sharing button

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

gazduire website gazduire web